Dupa 3 luni in Varsovia inca mai incerc sa ma acomodez cu orasul si cu un alt mod de viata. Privind inapoi imi dau seama ca lucrurile care-mi placeau in Viena cand locuiam acolo sunt putin diferite de cele care-mi plac acum cand ma gandesc la capitala Austriei.

De exemplu, obisnuiam sa urasc mahalaua predominant turceasca in care locuiam. Nu ma intelegeti gresit, era un cartier decent, curat (cu exceptia duminicilor cand firma de salubrizare nu lucra) insa in timpul zilei era extrem de zgomotos datorita mini-bazarului care era la doi pasi. De fiecare data cand ma intorceam de la plimbare eram nevoit sa vad magazinul de arme care impartea un perete cu un magazin cu produse pentru copii, cele 3 magazine cu chinezarii, sa suport tipetele disperate, intr-o germana schimonosita a negutatorilor care incercau sa vanda fructe si legume la supra-pret si trebuia sa fiu atent sa nu scot vreo gogomanie pe gura cand intram in bloc, din cauza romanilor care detineau o cafenea la parter.

Acum insa imi lipseste agitatia descrisa mai sus. Dimineata era o priveliste frumoasa sa-i vezi pe turcaleti, invariabil detinatori de creasta pe post de podoaba capilara, cum lustruesc fiecare ardei in parte si-l aseaza ordonat in ladita de pe taraba, sa vezi corporatisti imbracati la 4 ace cumparand 2 banane de la taraba de alaturi, sa te minunezi de pustimea care nu stia cum sa faca sa iasa cat mai tare in evidenta. Toata aceasta forfota imi dadea un sentiment de liniste, de comfort, pentru ca stiam ca spre deosebire de ei eu aveam libertatea de a decide cum va decurge programul meu in ziua respectiva.

Cred ca am mai spus asta in articole anterioare insa ma uimeste cum uit sa apreciez si cele mai marunte lucruri care ma inconjoara. Imi este greu sa-mi amintesc daca m-am impiedicat vreodata in Viena din cauza denivelarilor din trotuar. Pe langa faptul ca in prima zi in Varsovia m-am impiedicat de vreo 5 ori (e vina austriecilor ca m-au invatat sa-mi tarasc picioarele) acum, odata cu transformarea ninsorii in ploaie constat ca a iesi afara si merge pe jos e o adevarata metoda de a-mi imbunatati conditia fizica si special detenta: n-am mai sarit peste o balta de cand am plecat din Iasi.

Concluzia e (ca sa nu va mai plictisesc prea mult) ca m-am atasat de Viena mai mult decat m-as fi asteptat. Inainte sa ajung acolo ma gandeam ca Iasul va ramane orasul meu de suflet insa ma tem ca lucrul asta s-a schimbat. Poate si datorita faptului ca in cele 18 luni din Austria m-am schimbat extrem de mult.

Uitandu-ma in urma pot spune fara retineri ca pana in prezent perioada Viena este cea mai frumoasa perioada din viata si pentru asta le sunt recunoscator tuturor celor care au contribuit (sper ca se stiu ei cine-s).

PS: La multi ani bro!