Ma simt fericit. Cand sunt in Varsovia, sau cand eram in Viena, si mai erau cateva zile pana la marele moment simt o stare asemanatoare celei pe care o simteam cand eram mic si urma sa merg in excursie cu clasa, sau cu parintii la mare sau in orice alta calatorie intr-un loc nou, nemaivazut. Cu o noapte inainte nu pot sa dorm si reusesc sa inchid ochii abia cu 1-2 ore inainte sa fie nevoie sa ma trezesc. E un semntiment placut pe care as vrea sa-l simt constant in legatura cu lucrurile pe care le am de facut zi de zi.

Zborul cu avionul dureaza 1-2 ore. Printe pasageri se numara si un cetatean de etnie roma care poarta niste bratari metalice, legate intre ele, la ambele maini. Aterizam in praful, caldura si mirosul de transpiratie din mandra capitala a patriei natale. Nu imi propun sa scriu din nou despre cat de urat e aici la voi si cat de bine e acolo la noi. Toate locurile de pe platena au avantaje si dezavantaje, doar ca tot timpul voi spera ca in tara in care m-am nascut si m-am format ca om avantajele sa fie mai vizibile si mai multe. Revenind… aterizez in Bucuresti si ma lovesc de chestii care odata, nu de mult, mi se pareau firesti si care acum ma scot din sarite. Un tren express din Otopeni pana in Bucuresti Nord care dureaza o ora si care intarzie, un sofer nesimtit care ia spaga de la o batranica pentru a-i cara geamantanul pana la tren si asa mai departe.

Urmeaza gara Bucuresti Nord, probabil cea mai mare si mai aglomerata gara din tara: femei de servici mizerabile, calatori nespalati, vanzatoare de bilete plictisite si indispuse, McDonald’s supra aglomerat (in a carui buda nu reusesc sa intru niciodata). Ne urcam in supra-evaluatul inter-city Bucuresti-Suceava: aglomeratie, manele, un homless care vrea cu tot dinadinsul sa ma ajute sa urc geamantanele, scaune roase si lipsa spatiului pentru a ne pune bagajele. O individa s-a asezat pe locurile noastre din motive care ma depasesc – erau la fel de aglomerate ca si lucul pe care-l avea ea inscris pe bilet). E ciudat cum de fiecare data cand ii spui unui om ca s-a asezat pe locul tau se supara.

Langa noi niste educatoare cu pretentii povestesc despre cum au intrat in posesia povestii povestilor (aia de Ion Creanga) si nu inteleg faptul ca pentru a nu mai avea ele aer conditionat ar insemna sa-i priveze pe toti calatorii din compartiment de racoarea necesara.

Peste vreo 3 ore ajugem la Focsani, statie in care se mai elibereaza vagonul. Acum imi permit sa-mi scot laptop-ul si sa dau film (cumparat de pe iTunes, desigur). In fiecare separeu al vagonului este cel putin o persoana care face acelasi lucru. Spre deosebire de mine majoritatea au internet mobil, prin urmare se uita pe Facebook la pitipoance sau vorbesc pe Messenger cu amicii. Un batranel, care a stat tot dumul aproape de vorba la telefon, pe hands-free cu un partener de afaceri observa ca tinerii din ziua de astazi stau prea mult pe calculator – cred ca e mai bine asa decat sa-si piarda vremea prin niste bodegi obosite.

Ajungem extenuati in Iasi. Eu ma intreb, cumva stupefiat, de ce e nevoie ca trenul sa opreasca si in Nicolina. Nu am inteles niciodata. Nu e ca si cum Iasul ar fi un oras de 1 milion de locuitori care sa-ti rapeasca peste 1 ora din viata pentru a-l strabate. In fine, e neimportant. Mai importanta e revederea cu cei care ne asteapta entuziasti. Facem o gluma, doua, dupa care ne indreptam spre casa.

Aici, dupa entuziasmul de dinainte de calatorie si dupa dezolarea din timpul calatoriei, apare alt sentiment. Ma simt bine in casa in care am copilarit timp de 23 de ani. Desi mult schimbata fata de cum era cand eram mic, ma simt la fel. Parintii ma asteapta cu mancarea pe care cred ei ca mi-as dori-o. E delicioasa, dar dupa 12 ore de drum prin praf, caldura si pe scaune incomfortabile, nu pot sa mananc prea mult.

Ma duc la culcare, nu ca de obicei in camera mica (dormitorul pe care-l imparteam acum ceva vreme cu fate-miu) ci in sufragierie (camera de zi), acolo unde se culcau musafirii cand eram mic.