Idei Geniale

Experiența mea cu jocurile “pe tablă” a început cu șahul. Probabil că dacă n-aș fi avut un frate mai mare ar fi început și pentru mine cu “Nu te supăra frate” sau cu “Dacii și romanii”, dar la vârsta la care puteam înțelege ce e ăla un joc de societate frate-miu trecuse deja la șah.

În fine, dintre jocurile mai puțin “clasice” pe care le-am deținut și pe care mi-l amintesc “de parcă ar fi fost ieri” e Privatizare. Pentru cei care nu știu e o copie ceaușistă a mult mai cunoscutului Monopoly, cu acțiuni făcute din carton de proastă calitate, cu bani făcuti dintr-o hărtie mai rea decât cea igienică și tot așa. Deși îl primisem cadou de Crăciun nu l-am jucat decât de vreo 2 ori pentru că nimeni n-avea răbdare să-l joace până la sfarșit: cât pregăteam eu masa de joc rămâneau (cu tot cu mine) doar 2 jucători.

După momentul Privatizare am descoperit, peste câțiva ani, într-o vacanță la bunici, Monopoly, care fost ca și trecerea de la HC-85 la 386 pentru cunoscătorii într-ale tehnicii de calcul și Scrabble.

Ajungând în zilele noastre, următorul moment important în experiența mea cu jocurile de societate s-a întâmplat prin 2010, când am jucat pentru prima dată Catan. Deși acum nu mai sunt așa mare fan al jocului, cu siguranță a fost o bună (re)introducere în lumea asta, așa încât la scurt timp am cumpărat primul meu joc de societate. Se cheamă “Robin de Bois” (versiunea în engleză e “Merry men of Sherwood”). Dacă ar fi să aleg acum primul joc, în mod cert n-ar fi ăsta, mu pentru ca e un joc rău, ci doar putin copilăresc. Alegerea a fost făcută de fapt de vânzătorul (polonez), în a doua zi de Crăciun, când probabil s-a gândit sâ lichideze stocul cu niște novici.

Timpul a trecut și la colecție s-au adunat trepat și Carcassonne (cu extensiile Traders and Builders, King and Scout și încă una pe care n-am jucat-o niciodată), BattleLore, Dominion și Thurn und Taxis (jucat și cumpărat pentru alții). Probabil e evident faptul că din toate astea cel care m-a atras (și încă o face) cel mai tare e Carcassonne.

De ce scriu toate astea?! Pe lângă farmecul jocurilor în sine, pe mine mă mai atrage ceva în lumea asta. E vorba de pasiunea pe care o investesc împătimiții în fiecare joc. A cumpăra un joc de societate se transformă de fiecare dată, chiar și cu polonezii puțin vorbitori de engleză, într-o experiență socială interesanta: care joc e mai bun, care se aseamănă, ce îmi recomandă, ce nu-i place… e genul de interacțiune sinceră cu un vânzător care, dincolo de dorința de a câștiga niște bani de pe urma mea e dornic sa împărtășească ceva cu mine. Cred că e singura situație în care vânzătorii nu mă deranjează în dorința lor de a mă ajuta și că e unul din puținele domenii de retail în care “oamenii” știu despre ce vorbesc.

În Iași am descoperit (de fapt mai mult mi-a fost recomandat) Lex Hobby Store, în Păcurari, lâmgă Moara de Foc. Probabil e printre puținele (dacă nu singurul) magazin de gen din oraș și, ce e mai interesant e că prețurile, cel puțin la jocul pe care l-am achiziționat, sunt mai bune decât în alte locuri în care gasești jocuri de societate (de exemplu Librăria Cărturești), iar faptul că organizează tot soiul de evenimente nu face decât să mă bucure. Primul e sâmbăta asta și o să încerc să ajung.

De cand m-am mutat in Viena am devenit fan al gradinilor zoologice. Poate suna putin cam ciudat, avand in vedere ca vorbim despre un fel de inchisoare pentru animale, insa in acelasi timp cred ca gradinile zoologice ar putea contribui la schimbarea atitudinii pe care o avem in ceea ce priveste natura si protejarea acesteia in mod special.

Pana sa va povestesc despre cum e gradina zoologica din Varsovia si pentru a argumenta ce-am spus anterior, mi-am adus aminte de o campanie care s-a desfasurat in Schonbrunn Tiergarten: in zonele anumitor animale au plasat gunoaie langa care scria ceva de genul “daca te socheaza sa vezi asta in gradina zoologica, gandeste-te cum se simt animalele din libertate cand dau peste asa ceva”. Cand spun gunoaie ma refer la: o cada si o anvelopa in acvariul cu crocodili, o masina in bazinul din tarcul rinocerului, o sonda petroliera la pinguini. Niste privelisti care mi-au adus aminte inca odata despre latura nepasatoare, nesimtita a omului.

Revenind la subiect, duminica am fost la Zoo in Varsovia. Ca de obicei cel entuziasmat inainte de plimbare am fost eu, urmand ca pe timpul vizitei entuziasmul sa fie de partea celor care imi tineau companie (in cazul de fata Andra). Ne-am trezit dis-de-dimineata pentru ca observasem cu o zi inainte cam cat de mare e coada la casele de bilete. Pentru ca vorbim de bilete, va spun ca un bilet costa 16 zl. (aproximativ 16 ron) pentru o persoana adulta si 11 zl. pentru copii (cei sub 3 ani au intrarea libera). Desigur au si alte optiuni, printre care si cumpararea unui bilet anual care costa 100 zl. Desi pe acest bilet scrie numele unei singure persoane (la intrare fiind nevoie de actul de identitate) cu el pot intra 2. Prin urmare cosinder ca 100 de zloti pentru 2 persoane timp de un an e un pret mai mult decat corect. Daca sunteti turisti si planuiti sa platiti cu cardul tineti cont de faptul ca nu accepta carduri Visa la bilete, iar la chioscurile cu dulciuri/mancare din interiorul gradinii nu au POS-uri.

Gradina nu este la fel de spectaculoasa precum cea din Viena, din punct de vedere peisagistic. Suprafata redusa, relieful plat, fac din ea un parc in care poti sa vezi diverse specii de animale. Cu toate astea nu va asteptati sa vedeti gratii si zabrele specifice multor gradini zoologice din Romania. Zonele sunt amenajate in conformitate cu habitatului din care provin animalele. Continuand comparatia cu gradina vieneza as putea spune ca din punct de vedere al specimenelor prezente, se bucura de anumite animale pe care in Viena nu le au (mai multe tipuri de pasari, gorile, cimpanzei) dar duc lipsa de altele (urangutani, ursi polari, panda uriasi), dar nu cred ca le poti avea chiar pe toate, right?!

Highlight-urile pentru mine au fost gorilele, cimpanzeii si anumite specii de pasari sud-americane. Sunt sigur ca, asa cum am facut si in Viena, vom mai vizita gradina asta zoologica de multe ori. Pentru mine e relaxant si fascinant deopotriva. Mi-ar placea sa ma pot duce sa lucrez de-acolo

Va las cu niste poze:

Ma simt special pentru ca managerul magazinulului de la parterul blocului s-a hotarat sa instituie o regula care, in mare masura, mi se datoreaza mie. Sa va povestesc…

De vreo doi ani (de fapt mai mult cred) 85% din cumparaturile facute le platesc cu cardul. Mi-e mult mai comod. Atat in Viena cat si in Varsovia, banca nu-mi ia comision la tranzactiile facute prin POS, fapt ce ma scuteste de a avea un portmoneu doldora de hartii. Mai mult, atat in Austria cat si in Polonia, desi vorbim despre valute diferite, monezile au importanta lor, mai mare decat in Romania: daca in Romania 1 leu e bancnota, atat 1 euro cat si 1 zlot sunt monede, iar vanzatoarele austriece (sau poloneze) tin sa-ti dea restul pana la ultima centima. Asadar, platind cu cardul elimin riscul de a fi fulgerat. E drept ca apare riscul de a ma lua vantul, dar in cazul meu ar fi nevoie de o tornada, fenomen meteorologic care nu prea se intamla pe-aici.

Dupa cum zicea, ajunsesem la stadiul in care, chiar daca era vorba doar de un pliculet de cafea, eu scoteam cardul pentru ca portofelul meu era gol. Daca stau bine si ma gandesc cred ca mi s-ar potrivi mai bine un port-card. In fine, nu va povestesc privirile si oftaturile vanzatoarelor de la deli-shop cand ma vedeau ca intru in magazin. Toate astea pana acum vreo 2 sambete cand, bucuros ca mi-am cumparat halva, paine si ce alte mizerii cumpar eu la supra-pret de la Delicia (ca asa se cheama magazinul) tipa de la casa imi impinge cardul inapoi si-mi arata un semn scris in poloneza. Era ceva cu “kupici…. 20zl… karta”. Whatever, imi zic, si i-l imping inapoi, dar ea nu si nu, aratandu-mi din nou semnul si zicandu-mi ceva. Evident ca eu ii zic ca nu vorbesc poloneza, dar degeaba. Se vede treaba ca s-a instaurat o noua regula: nu se accepta plati cu cardul pentru sume mai mici de 20 de zloti.

Cred ca mi se datoreaza in mare masura mie regula asta pentru ca sunt cam singurul cumparator de la magazinul respetiv care apeleaza la metoda de plata prin card. Restul persoanelor care cumpara sunt elevi la scoala de vis-a-vis sau pensionari, grupuri care nu sunt targetate de bancile de aici pentru a-si face card.

Acum nu-mi ramane decat sa ma intreb: de ce oare i-a deranjat pe baietii astia asa mult ca eu fac cumparaturi de (sa zicem) 5 zloti cu cardul? Cum ar zice englezul what’s the harm in it?!.

Randomness:

1. In Gara de Nord am reusit performanta sa cumparam bilete la un tren care nu circula. Tin sa-i multumesc pe aceasta cale si sa-i urez sa aiba un frigider plin cu mezeluri.
2. Care e logica tarifelor diferite la taxiuri? Unele folosesc kerosen si altele hidrogen, sau de unde diferentele (din cate inteleg) de la simplu la dublu? In alta ordine de idei, Gara de Nord – Otopeni ne-a costat cam 60 ron, in Varsovia Aeroport – Gara costa 20 de zloti (adica de 3 ori mai putin, tinand cont de paritatea ron-zlot).
3. De ce se mira unii ca presa tiparita e pe moarte? Cand dau pe 2 reviste a cate 50 de pagini cat dau pe 2 carti a cate 400 de pagini, cred ca e evident ce alegere voi face pe viitor.

In rest, toate bune si frumoase: in tren aveam locuri la cuseta de 4 persoane, dar prin bunavointa nasului, era sa fim 5; in avion am avut parte de un plod care a bocit 30 de minute neinetat si parintii beleau ochii la el de parca s-ar fi intrebat asta al cui e?! dar cu toate astea am ajuns cu bine la etajul zece al turnului de fildes in care locuiesc impreuna cu aleasa.

Azi plecam spre Bucuresti de unde urmeaza sa luam avionul spre Varsovia. Desi am stat mai mult decat de obicei, desi nu planuiesc sa ma intorc prea curand (nici macar in vizita) si desi imi doresc sa ajung cat mai repede la mine acasa astazi sunt nu.

Desi plecat de aproape 2 ani, inca mai interactionez cu o serie de tineri din Romania. Multi dintre ei au propriile afaceri, altii au optat pentru o cariera corporatista, altii pentru o cariera in traitul pe spatele parintilor. Nu zic ca e una mai corecta decat alta. Fara indoiala toate au atat plusuri cat si minusuri. Ce ma socheaza e faptul ca 99% dintre persoanele mai sus mentionate fac o arta din plansul de sine.

Unii se plang de clienti, ca nu le dau banii la timp, ca nu au cerinte clare, ca nu au o etica si ca nu stiu ce vor. Altii se plang de sefi abuzivi, nesimtiti si mai putin pregatiti profesional decat subordonatii. In cele din urma categoria a treia se plange de parinti care incearca sa-i mai tina inca sub control, care nu le dau bani suficienti si care ii tot bat la cap sa isi gaseasca un job. Oricum ar fi toti se plang, motiv pentru care ajung la 2 concluzii:

1. Recent mi-am facut o serie de dusmani pentru ca pe multi dintre ei i-am intrebat ce-au facut ca sa schimbe situatia in care se afla. Desigur, raspunsul a fost, modo-grosso, nimic ceea ce m-a facut sa ma lansez intr-o discutie filosofica pe care eu, cand eram copil, o uram si pe-atunci venea din partea parintilor. Ma intreb cum m-as simti acum daca as fi nevoit sa o ascult venind din partea unui coleg de generatie.
2. Cunoscutii despre care vorbesc sunt niste sclifositi pentru ca sunt de parere ca daca le-ar fi cu adevarat rau ar face ceva ca sa-si imbunatateasca situatia. In fond, daca ai calcat intr-o mizerie, freci talpa incaltamintei de asfapt pana scapi de mizerie, chiar daca te gandesti ca gradul de uzura creste. Asa si cu situatia in care te afli: daca esti afundat pana-n gat intr-o situatie neplacuta faci orice ca sa iesi din ea, chiar daca sacrificiile ar putea cauza anumite daune pe termen scurt.

Cu toate astea imi dau seama, uitanduma la posturile TV romanesti, ca e vorba de o situatie generalizata. Tuturor le place sa se auda vorbind despre problemele pe care le intampina, sa se planga de unul sau de altul, dar sunt putini cei pe care-i aud ca vin sa spuna am facut asta si asta si acum imi merge bine.

Constat cu tristeste ca romania s-a transformat intr-o tara de bocitoare, de la cel mai inalt nivel pana la ultimul om. Sper totusi ca asa cu a fost moda pistoalelor cu bile de plastic, a petardelor si a magazinelor care comercializeaza substante etno-botanice, o sa treaca si moda bocitului de sine si ca oamenii o sa se planga mai putin si o sa faca mai mult.

Ma simt fericit. Cand sunt in Varsovia, sau cand eram in Viena, si mai erau cateva zile pana la marele moment simt o stare asemanatoare celei pe care o simteam cand eram mic si urma sa merg in excursie cu clasa, sau cu parintii la mare sau in orice alta calatorie intr-un loc nou, nemaivazut. Cu o noapte inainte nu pot sa dorm si reusesc sa inchid ochii abia cu 1-2 ore inainte sa fie nevoie sa ma trezesc. E un semntiment placut pe care as vrea sa-l simt constant in legatura cu lucrurile pe care le am de facut zi de zi.

Zborul cu avionul dureaza 1-2 ore. Printe pasageri se numara si un cetatean de etnie roma care poarta niste bratari metalice, legate intre ele, la ambele maini. Aterizam in praful, caldura si mirosul de transpiratie din mandra capitala a patriei natale. Nu imi propun sa scriu din nou despre cat de urat e aici la voi si cat de bine e acolo la noi. Toate locurile de pe platena au avantaje si dezavantaje, doar ca tot timpul voi spera ca in tara in care m-am nascut si m-am format ca om avantajele sa fie mai vizibile si mai multe. Revenind… aterizez in Bucuresti si ma lovesc de chestii care odata, nu de mult, mi se pareau firesti si care acum ma scot din sarite. Un tren express din Otopeni pana in Bucuresti Nord care dureaza o ora si care intarzie, un sofer nesimtit care ia spaga de la o batranica pentru a-i cara geamantanul pana la tren si asa mai departe.

Urmeaza gara Bucuresti Nord, probabil cea mai mare si mai aglomerata gara din tara: femei de servici mizerabile, calatori nespalati, vanzatoare de bilete plictisite si indispuse, McDonald’s supra aglomerat (in a carui buda nu reusesc sa intru niciodata). Ne urcam in supra-evaluatul inter-city Bucuresti-Suceava: aglomeratie, manele, un homless care vrea cu tot dinadinsul sa ma ajute sa urc geamantanele, scaune roase si lipsa spatiului pentru a ne pune bagajele. O individa s-a asezat pe locurile noastre din motive care ma depasesc – erau la fel de aglomerate ca si lucul pe care-l avea ea inscris pe bilet). E ciudat cum de fiecare data cand ii spui unui om ca s-a asezat pe locul tau se supara.
+ read more

A venit primavara si in Varsovia. Cu vreo 2 saptamani de intarziere, ce-i drept, insa incep sa simt ca atmosfera tot mai apasatoare datorata cantitatii prea mari de zapada se va schimba in bine. Cu ocazia asta am decis sa mergem intr-o plimbare intr-unul din parcurile din Varsovia. Demn de mentionat este ca pe cat de mare este orasul, pe atat de mari sunt si parcurile.

La Wilanow am ajuns usor: sunt cel putin 3-4 autobuze care au ca destinatie finala Wilanow si, mai mult, mojoritatea trec pe la gara centrala. Drumul dureaza cam 30 de minute insa, spre deosebire de strazile din estul Varsoviei, strazile din Mokotov si Wilanow sunt mai placute ochiului.

Palatul Wilanow seamna foarte mult cu Schloss Sanssouci din Potsdam sau cu Schoenbrunn din Viena; este mai mic decat oricare dintre cele doua palate mentionate anterior, dar curtea, desi la randul ei mai putin intinsa ca si suprafata, are un specific aparte. In timp ce Sanssouci sau Schonbrunn au alei largi care se intersecteaza in unghiur drepte si copaci decupati care creeaza impresia unor tuneluri verzi, Wilanow aduce mai mult cu un crang in mijlocul orasului: copaci lasati sa se dezvolte dupa bunul plac, un lac alimentat de un rau venit de nu stiu unde si un ponton de care zac agatate 2 baracute nerabdatoare sa iasa in larg imi reamintesc faptul ca precizia specific nemteasca se sfarseste odata cu peretele din spatele al palatului.

Intregul complex e in curs de renovare (din cate am inteles cu fonduri de la Uniunea Europeana) prin urmare n-am putut evita nisipul si mirosul de ciment proaspat, insa din fericire pe post de picamar se auzeau doar ciocanitorile.

Cred ca lucrul care mi-a creat starea de bine de care ma bucur acum este ambientul total diferit fata de restul orasului – spre deosebire de Viena care duminica este intr-o amorteala totala, Varsovia e cel putin la fel de aglomerata ca in oricare zi a saptamanii.

Astazi ar fi trebuit sa public un articol care sa faca ce zice in titlu (ca sa fie un fel de partea a doua la ce scriam ieri). N-am avut insa nici timpul, nici cheful si nici materia prima ca sa indeplinesc obiectivul. Incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult in Varsovia si cred ca, atunci cand va veni momentul sa ne mutam de aici voi privi in urma si voi spune acelasi lucruri pe care le spun acum despre Viena.

Pentru ca n-am scris articolul ala, o sa scriu acum repede despre 2 chestii care ma framanta (cumva) inca de pe vremea cand scriam mai constant.

Unii au impresia ca eu ofer lucuri de munca la domiciliu si tin sa ma informeze ca si ei vor. Aici am 2 lucruri de mentionat. In primul rand nu ofer locuri de munca la domiciliu. Imi pare rau, stiu ca e criza si ca-s multi someri dar nu sunt eu salvatorul planetei. In al doilea rand nu sunt sigur ca stiti (aia care-mi cereti) ce inseamna sa lucrezi de-acasa. Sunt convins ca dupa 2 luni va schimbati parerea. Prin urmare, bucurati-va de ce-aveti. Daca n-aveti, incercati sa obtineti (de la aia care pot sa va dea) ceva de care sa va bucurati.

Altii au impresia ca-s buricul Pamantului si ca doar ei detin adevarul absolut si, generosi cum sunt, tin sa-mi spuna chestii evidente cum ar fi ca pe blogul asta gasesti foarte rar (spre deloc) idei geniale. Prieteni, toata lumea stie asta! E un blog personal al unui tip despre care n-ati auzit prea multe. Credeti ca daca ar fi fost un geniu si-ar fi pierdut vremea scriind pe blog? Vreau sa cred ca geniile au chestii mai importante de facut decat sa imparta cu plebea franturi din gandirea lor spectaculoasa.

Acum ca am clarificat lucrurile astea 2 ma simt implinit, ma simt pregatit sa ma intorc la ocupatiile care-mi pun de mancare pe masa.

Dupa 3 luni in Varsovia inca mai incerc sa ma acomodez cu orasul si cu un alt mod de viata. Privind inapoi imi dau seama ca lucrurile care-mi placeau in Viena cand locuiam acolo sunt putin diferite de cele care-mi plac acum cand ma gandesc la capitala Austriei.

De exemplu, obisnuiam sa urasc mahalaua predominant turceasca in care locuiam. Nu ma intelegeti gresit, era un cartier decent, curat (cu exceptia duminicilor cand firma de salubrizare nu lucra) insa in timpul zilei era extrem de zgomotos datorita mini-bazarului care era la doi pasi. De fiecare data cand ma intorceam de la plimbare eram nevoit sa vad magazinul de arme care impartea un perete cu un magazin cu produse pentru copii, cele 3 magazine cu chinezarii, sa suport tipetele disperate, intr-o germana schimonosita a negutatorilor care incercau sa vanda fructe si legume la supra-pret si trebuia sa fiu atent sa nu scot vreo gogomanie pe gura cand intram in bloc, din cauza romanilor care detineau o cafenea la parter.
+ read more